Plecarea spre Irak este la fel de dificilă ca şi o vizită pe străzile Bagdadului, fără cască şi vestă antiglonţ, „accesorii” obligatorii pentru supravieţuire în locul unde oricând poţi fi „salutat” cu o salvă de pistol mitralieră. Din Dubai nu-s decât vreo două curse spre capitala Irakului, la aproape o săptămână, dar nici de acelea nu se prea ştie. Dacă ai ghinionul să întrebi la terminalul 1 din Aeroportul Internaţional Dubai de următorul zbor spre Bagdad, ţi se va spune sec că nu se zboară. Doar cu mult noroc afli de plecările de la terminalul 2, situat la vreo 20 de minute de mers cu maşina de principala poartă aeriană, dar există riscul să te trezeşti că, în ultimul moment, se anulează cursa. Pur şi simplu. Spre Bagdad zboară doar avioanele ruşilor de la Phoenix. Când urci In Boeing-ul 737, te izbeşte un miros ca de şosete stătute. Nu apuci să te plângi, că peste tine se prăvălesc bagaje, irakience, cărora nu li se văd decât ochii din spatele vălurilor negre, cu o droaie de ţânci pe post de alarme, plus vreo zece „rebeli”, care stau cu mobilul la ureche după decolarea avionului, spre disperarea stewardeselor. Nu lipsesc instrucţiunile de zbor într-o engleză de stepă rusească, ce se sfârşesc cu clasicul „pliz rid za instracsan”.
Când ai ajuns deasupra Irakului – primul semn că războiul nu s-a sfârşit. De la 10.000 de metri se vede o imensă pată neagră pe nisipul deşertului. Urmele unui atac la o instalaţie petrolieră. Urarea de bun sosit pe aeroportul Bagdad – o explozie la vreun kilometru de pistă, în timp ce avionul coboară în cercuri strânse la sol. Pe pământ, militari cu degetul pe trăgaciul armelor “scanează” fiecare călător. Un pilot suspect este tras deoparte şi percheziţionat la sânge. Când ajungem la vamă, un hamal îşi încearcă norocul: “Aveţi camere de filmat, aparate. Trebuie declarate. Veniţi cu mine, se rezolvă. Eu vă ajut, voi mă ajutaţi cu 100 de dolari”. Vameşul îi taie avântul şi-i spune că suntem români. “Aaa, români, OKI”, se repliază “combinatorul” cu mustaţa ca de honved.
Din aeroport se pleacă numai în viteză maximă, cu tot echipamentul de protecţie. Soldaţii din US Navy conduc Hummwe-urile cu stânga, iar dreapta stă tot timpul pe arma încărcată. Nu se stă nici o clipă pentru că oricând insurgenţii pot ataca. Lucrurile se calmează când ajungem în Camp Victoria, o bază americană ridicată în jurul unuia din palatele lui Saddam. Aici e linişte şi soldaţii aflaţi la liber stau lu o Pizza Hut. Puţin mai încolo se aud rafalele de arme automate. “Welcome to Irak!”, ne urează zâmbind un sergent american, în timp ce-şi stinge setea cu un Pepsi rece. Doar baloanele de supraveghere nu au o clipă de linişte.
Publicat în cotidianul ”Adevărul” 28.03.2005, Bagdad, Irak
