Vreo 250 de euro şi un telefon la firma de turism Filadelfia din Bistriţa-Năsaud – aceasta este reţeta de a ajunge în spaţiul Schengen, fără a-ţi bate capul cu respectarea vreunei legi româneşti sau străine. Când am sunat pentru rezervare, mi s-a spus scurt şi la obiect: „Se rezolvă toate problemele. Firma nu te acoperă cu bani la vamă, dar sigur o să se găsească cineva să te ajute”. Miercuri, pe la ora 15, la marginea Aradului soseşte unul dintre autobuzele de. la Filadelfia. Din vehiculul cu numărul de înmatriculare BN-74-TAB coboară un ins trecut de 30 de ani, spilcuit, rotunjor la faţă ca un activist PCR. „Câţi bani ai la tine?”, este prima întrebare, în timp ce grăbeşte pasul spre doi olteni cu paporniţele sprijinite de zid în aşteptarea maşinii de Spania. De-abia apuc să-i spun de cei 400 de euro, că dictează: „Bagă-ţi bagajul şi urcă în autobuz. Rezolvăm imediat totul”. ‘Aflu mai târziu că bărbatul se numeşte Călin Coman şi, conform legitimaţiei din piept, este şofer la Eurolines. În realitate, omul este şef peste şoferi, reprezentantul firmei Filadelfia, ghid şi un fel de vătaf peste călători. Nu lasă nimic la întâmplare, nici măcar aşezatul pe scaune.
Pe primele locuri, lângă şofer – vreo patru fetiţe cu tricou până-n buric, unghii vopsite în verde fosforescent şi dotate cu genţi de vinilin marca Puma. În spatele lor vin muncitorii şi vreo şase coloraţi, cu bicepşii modelaţi la spart de seifuri cu barosul prin Europa. Pe ultimele locuri câteva familii de amărăşteni, cu tot cu copii, plecaţi să-şi viziteze rudele din Spania. Nici nu pleacă bine autobuzul de la marginea Aradului şi sunt chemat la ordine. Rămân fără paşaport şi imediat apare asigurarea medicală de 230.000 de lei, valabilă „cinci zile cât e sejurul în Spania”, după cum sunt instruit Şeful şoferilor mă priveşte cu neîncredere şi începe interogatoriul: „Prima dată cu Filadelfia în Spania? Cine ţi-a zis de firmă şi de unde ai numărul de telefon? Ai avut belele pe-afară?“.
Îngaim ceva despre o verişoară care-i în Spania şi reuşesc să-i câştig încrederea. Pune 100 de euro în paşaport, diferenţa până la minimum de 500 şi îmi spune ameninţător: „Nu ai de la mine banii. În vamă spui că sunt ai tăi toţi”. Sunt trecut pe un pomelnic cu toţi cei creditaţi de omul de bine. Sunt cel puţin 20 de nume şi sumele sunt între 100 şi 1.500 de euro. La scurt timp, primesc şi o hârtie ca s-o semnez, pe care scrie că declar pe propria-mi răspundere că firma Filadelfia nu mi-a dat bani cu împrumut ca să trec de în vamă şi nici nu-i răspunzătoare de ce fac în spaţiul Schengen.
Aproape de vama arădeană Tumu, începe instructajul general. „Dacă întreabă cumva unde mergeţi, spuneţi că în excursie cinci zile în Spania, cât e şi asigurarea. Nu altceva”, repetă obsesiv şeful de autobuz. Agitaţia pare inutilă, pentru că agentul Poliţiei de Frontieră, care ia paşapoartele la control, e tot un zâmbet Se face că se uită peste asigurări şi bani. Doar câteva secunde de atenţie i-ar trebui să-şi dea seama că mai toate asigurările au aceeaşi semnătură. „E treaba ăstora de la firmă să rezolve cu trecutul prin vamă. Ăştia dau șpaga, că se ştiu cu poliţaii”, îmi explică în şoaptă unul dintre vecini. Toţi cei 50 de pasageri ies din ţară fără probleme, sub privirile galeşe ale poliţistului de frontieră. Lucrurile se lămuresc însă repede. „Cine n-a stat trei luni în ţară, să pregătească banii. Hai, să nu mă uit eu în paşapoarte să spun care, că vă ştiţi!”, tună ameninţător Călin Coman, în timp ce-şi pregăteşte un nou tabel ca un veritabil contabil. Fiecare „excursionist” cu probleme decartează câte 50 de euro, care se topesc în buzunarele şoferului ghid. Se adună mai bine de 20 de salarii româneşti minime pe economie în numai câteva minute.
Lucrurile se rezolvă şi la intrarea în Ungaria. Cum am intrat în spaţiul Schengen, se comite şi prima furăciune în autobuz. „Care ai luat, mă, din plasa mea roşiile şi brânza?”, întreabă nervos un ardelean, fără a primi nici un răspuns. Toate paşapoartele „.excursioniştilor” sunt adunate de unul dintre şoferi şi ţinute gaj într-o pungă de plastic, ca nu cumva vreunul care a primit bani pe datorie „să-i vină ideea să o taie prin Austria”.La graniţa ungaro-austriacă, câţiva dintre cei care au cotizat cu 50 de euro sunt chemaţi la „interviu” de poliţiştii unguri. Nici unul dintre ei nu pleacă fără să-şi ia la el juma de sută de euro. După câteva minute, se întorc înjurând printre dinţi, dar fericiţi ca n-au fost întorşi din drum.
Intrăm în Austria prin Nickelsdorf, pe motiv că „pe aici nu au cântar şi nu pot să ne dea înapoi din drum că am depăşit tonajul”. Nici nu apucăm să ne întindem oasele într-o parcare din Austria, că se dă semnalul de plecare: „Hai s-o-ntindem, că-i poliţia în control prin parcare şi întreabă de vignete şi prostii de-astea“. Mergem aproape fără oprire prin Austria, Italia şi Franţa. Pe drum, în Italia, lăsăm doi amărăşteni în benzinării, unde îi aşteptau colegii de şutit. „Ne vedem în ţară cu banu gros şi femei multe”, promite unul dintre excursionişti ghidului. După mai bine de 36 de ore intrăm în Spania. A trecut deja a doua noapte petrecută în autobuz. Nu e nici şase dimineaţa, şi vătaful autobuzului dă deşteptarea pentru reglarea de conturi. Prima dată strânge de la toată lumea banii împrumutaţi pentru vama românească. Una peste alta, se adună vreo 15.000 de euro. Vine apoi plata „excursiei” -180 de euro excursia dus-întors. Cei creditaţi scot din buzunar şi 50 de euro pentru cele zece minute de împrumutat banii. 150 de euro ajung în buzunarul de la pantaloni, iar restul în cel de la cămaşă. Nu se taie nici o chitanţă, totul e lucrat la negru, că doar n-or plăti românii impozit în Spania. Cu cât autobuzul se apropie mai mult de Madrid, cu atât lumea e în pragul revoltei. „De ce ziseşi, mă, că rezolvaţi voi totul pe la vămi? Mai avusăi 50 de euro şi îi lăsai şi pe ăia la unguri. Cu ce trăiesc eu în Spania până îmi găsesc ceva? Să-mi dai banu’ înapoi!”, strigă nervos un colorat, specializat în „rupt de maşini”. „Ne-aţi minţit că biletu-i valabil şase luni pentru întors şi acum ziceţi de două săptămâni. Sunteţi nişte hoţii”, ţine isonul o femeie la vreo 40 de ani. Şeful de autobuz priveşte nepăsător spre nemulţumiţi şi le aruncă în treacăt: „Ce vreţi, mă? Aţi plătit ca să ajungeţi în Spania! Aţi ajuns, ce mai vreţi de la noi? Mai mult de unde? Nu v-am spus să nu mai daţi nici un ban? Dacă sunteţi proşti, ce să vă fac eu, bă?“.
E vineri, trecut de amiază, și autobuzul oprește în fața autogării Mendez Salvoro din centrul Madridului. Oamenii sunt coborâți în grabă, pentru că mașina nu poate intra în autogară, deoarece cursa nu este înregistrată. Reprezentantul firmei Filadelfia dă semn de mare mărinimie și sună după rudele întârziate ale excursioniștilor. După vreun sfert de oră, autobuzul pleacă pentru cursa spre România, în timp ce doi bruneți aduși de firma bistrițeană până în Spania se postează lângă coborârea spre metrou, să ”ginească” niște portofele.
19.07.2004, Madrid, Publicat în cotidianul Adevărul
