„Dacă treci dincolo de pod, sa uiţi că ştii vreun cuvânt sârbeşte. Îţi rup capul albanezii fară să stea pe gânduri”. Acesta a fost primul sfat pe care l-am primit când am ajuns în Kosovska Mitrovica, în partea sârbă, locul unde totul se măsoară în „aici şi dincolo e pod”. Doar militarii din KFOR şi poliţiştii de la MINUK trec dintr-o parte în alta. După luptele de la începutul săptămânii, podul din centrul botezat de localnici Plavi Most (Podul Albastru) e non-stop păzit de francezi în partea sârbă şi de americani în partea albaneză. La Kosovska Mitrovica e război. Blindatele umblă toată ziua pe stradă, iar avioanele de supraveghere fără pilot americane brăzdează cerul în permanenţă.
Zona a devenit un fel de Vale a Plângerii pentru sârbii din enclave, care sunt aduşi cu camioanele. Sâmbătă după-amiază, francezii de la KFOR au reuşit să scoată câteva sute de sârbi dintre albanezi, mulţi dintre ei din Svinijare. Trăgând după ea un sac din plastic cu câteva haine, o fetiţă de-abia cobora din camionul militar, sprijinită de un militar care, în permanenţă, avea mâna dreaptă pe trăgaci. Puţin mai încolo, un bătrân plângea în hohote strângându-şi în braţe nepoţii pe care nu-i văzuse de câteva zile. „Ne-a dat afară KFOR-ul din case. Pe noi ne-au izolat şi nu ne-au lăsat să ne apărăm. În timp ce militarii ne evacuau, albanezii dădeau foc la case. Totul a fost pregătit. N-a mai rămas o casă de sârb nearsă”, povestea cu groază bătrânul, care tremura. Puţin mai încolo, o femeie trecută de prima tinereţe striga către ziarişti: ”Americanii sunt vinovaţi pentru tot. Ei i-au lăsat pe albanezi să facă ce vor în satele noastre”. Sunt încă sute de familii în Kosovska Mitrovica care nu ştiu nimic despre cei rămaşi în enclave.
„Noi suntem din Bregoviţa. Am ieşit din spital, dar nu mai pot să plec acasă. Nu ştiu nimic despre familie”, povestea îngrozită o tânără care încerca să afle vreo informaţie de la Poliţia din partea sârbă a oraşului. Puţin mai încolo, o bătrână cu faţa brăzdată de riduri stătea sprijinită de-un zid şi privea în gol murmurând: „Sora mea e singură acasă şi n-am mai aflat nimic. O să înnebunească singură acolo”. Situaţia sârbilor care au rămas încă în satele înconjurate de albanezi este extrem de grea. Pentru a putea comunica cu rudele aflate în partea sârbă, reţelele de telefonie mobilă sârbeşti au pus la punct un sistem de reîncărcare a cartelelor pe bază de SMS. Sutele de refugiaţi sunt cazaţi în clădirile din Kosovska Mitrovica, însă în curând acestea vor deveni neîncăpătoare.
La Kosovksa Mitrovica în orice moment te aştepţi ca, de undeva, să plece un glonţ. Aşa s-a întâmplat şi săptămâna trecută, când un trăgător albanez a împuşcat doi sârbi. Lupta de gherilă îmbracă forme dintre cele mai ciudate. Albanezii din satele de pe lângă Kosovska Mitrovica au o nouă „pasiune”: îşi iau puşca de acasă, trec dealul spre aşezările sârbeşti şi aşteaptă să apară vreun sârb sau vreo maşină. După ce trag, se retrag în pădure şi revin acasă. Nici sârbii nu se lasă mai prejos. Ieri noapte, în mahalaua bosniacă din Kosovska Mitrovica, acoperişul unei case locuite de musulmani a fost distrus de o grenadă aruncată în viteză. 24 de ore din 24, poliţiştii şi militarii din forţele internaţionale patrulează, încercând să împiedice orice conflict Tensiunea e mare şi nu trebuie decât o scânteie ca oraşul să se transforme în câmp de luptă. Mulţi au fost prinşi din întâmplare la Mitrovica. Printre ei, şi un român – Mihai Morfiuc, de 28 de ani, din Zamostea, judeţul Suceava. „În ţară sunt medic veterinar. Am venit în Kosovo ca să câştig mai bine. Merg şi în partea albaneză, şi în partea sârbă şi îmi vând marfa. A fost bine o perioadă. Acum sunt vai de mine, că mi-au furat albanezii paşaportul şi n-am decât o hârtie de la MINUK. Nu ştiu cum o să se termine nebunia asta. Sper să ajung întreg în ţară”, povesteşte cu lacrimi în ochi românul care şi-a găsit gazdă la o aruncătură de băţ de Podul Albastru, care e în permanenţă plin de blindate şi de militari.
Mihai nu mai ştie nimic despre ai lui de-acasă. Aşa cum nu ştiu nici refugiaţii despre cei rămaşi dincolo de râul Ibor şi al căror singur sprijin este crucea albă desenată pe stânca de la Svecan. În faţa sediului Poliţiei, oamenii se adună, sperând că vor afla noutăţi despre rudele rămase în satele din celalaltă parte a provinciei Kosovo. ”Lăsați-ne să ne ducem noi acolo, să-i scoatem. Dați-ne armele înapoi și o să avem noi grijă să-i apărăm pe ai noștri”, strigă nervoși sârbii la o patrulă KFOR, blocată la intrarea în secția de Poliție. Dar un singur om a plecat spre sudul regiunii. E monahul Gherman, de la mânăstirea Sf. Arhanghel Mihai din Prizren, ridicată în 1352. Acum, din ceea ce a fost centrul culturii ortodoxe sârbe nu au mai rămas decât ruine și cenușă. ”Viața nu e grea. Păcatul e greu. Mânăstirea înseamnă piatră. Vine furtuna, o dărâmă, noi o ridicăm la loc. Importantă este doar credința”, spune liniștit călugărul care, ieri noapte, a plecat, sub protecția germanilor din KFOR, spre frații lui întru credință, adunați într-o bază militară.
22.03.2004, Kosovska Mitrovica, Kosovo
Publicat în cotidianul Adevărul
