Dacă eşti străin sau militar şi vrei să te sinucizi in Irak, pleci de unul singur cu maşina pe şoseaua ce leagă Bagdadul de puşcăria de la Abu Ghraib. Convoaiele, care au obligatoriu câteva „Hamvi”-uri blindate, cu mitraliere de 50 mm in componenţă, sunt varianta mai puţin riscantă, dar nici aceasta nu este foarte sigură, din cauza atacurilor numeroase ale teroriştilor, care au transformat şoseaua în una dintre cele mai periculoase zone din lume. Duminică după amiază, la ieşirea din Camp Victory, aglomeraţie mare. Trei TIR-uri încărcate ochi cu provizii sunt pregătite de plecare. În faţa şi spatele lor vreo 15 maşini blindate completează peisajul în aşteptarea startului. Soldaţii din US Army îşi omoară timpul cu o minge de fotbal american. Doar două tanchete americane, care trec în viteză pe lângă ei, le mai adaugă un strat proaspăt de praf pe haine. Zidul de beton din marginea bazei e plin de graffiti. Printre „Love US“ şi altele de genul ăsta, găseşti scris .Unitatea Medicală Românească”.
Primele lucruri pe care vor să le afle soldaţii americani despre noi: numele şi grupa de sânge. După o şedinţă scurtă, se dă ordinul de plecare. „Aveţi grijă unde ţineţi mâinile că s-ar putea să vă calce mitraliorul care se mişca întruna, îmi cer scuze de pe acum, dacă se întâmplă. Dacă vedeţi vreun om cu armă pe marginea drumului, faceţi orice ca să mă avertizaţi. E vitală orice informaţie. Am puşcă în spate. Dacă suntem atacaţi, să-mi daţi arma repede când ies şi să rămâneţi în maşină”, ne instruieşte şoferul HMW-ului în care suntem „cazaţi”.
De cum se pune maşina în mişcare, toţi militarii sunt în alertă maximă. Mitraliorul bagă glonţ pe ţeavă şi scrutează împrejurimile cu ochi de vultur, gata să apese pe trăgaci la cel mai mic pericol. Şoferul şi observatorul, care stă pe locul mortului, comunică în permanenţă tot ce văd către gunner-ul de la mitralieră. începe slalomul printre blocurile de beton şi-n câteva minute ajungem la şosea. Fiecare metru de pământ este scrutat cu ochii. Elicopterele trec în toate direcţiile. La prima trecere pe sub un pod, mitraliorul e cu adrenalina-n gât. Ţinteşte spre buza podului, iar când maşina trece dincolo, se roteşte în spate cu viteza unei cobre care-şi atacă prada. Nimeni nu-şi asumă riscul să fie împuşcat din spate de vreun terorist pitit la colţul podului. Mişcarea se repetă la toate cele patru poduri din drum. Bucăţile de tablă contorsionată de pe mijlocul autostrăzii sunt primele semne ale atacurilor insurgenţilor. De pe margine, câţiva micuţi irakieni le fac cu mâna americanilor. Aceştia le răspund în timp ce conduc în cea mai mare viteză maşinile, în spatele cărora e agăţată o pancartă scrisă în arabă cu avertismentul „Păstraţi distanţa de 100 de metri”. Cine nu respectă instrucţiunile, riscă să fie împuşcat în cap fără alt avertisment. Cele mai multe atacuri sunt lansate de pe lângă casele din marginea şoselei.
De data asta, întâlnim doar câţiva localnici care privesc lung coloana de blindate şi TIR-uri, care la un moment dat se desparte. Insurgenţii nu se sfiesc să atace convoaiele, chiar dacă sunt doar vreo trei-patru. Când simt că nu răzbesc, încearcă să se apropie de coloană şi să se arunce în aer, numai ca să mai doboare câţiva duşmani ai Islamului. Mai deunăzi, o maşină blindată dintr-un convoi care mergea spre Abu Ghraib a sărit în aer după ce a călcat pe o bombă. În apropierea fortăreţei unde sunt cei mai mulţi şi mai periculoşi terorişti adunaţi din tot Irakul, convoiul se opreşte brusc. Un soldat din prima maşină coboară şi verifică sub un podeţ. După câteva secunde, toată lumea răsuflă uşurată – nu e o bombă.
Se pleacă mai departe. Ajungem la porţile Abu Ghraib-ului şi suntem felicitaţi de băieţii de la US Army. „Aţi fost norocoşi. Ieri, pe drum, am fost atacaţi de trei ori. În bază este mai sigur, dar vedeţi că aici e singurul loc din Irak unde afară se iese numai cu cască şi vestă antiglonţ, pentru moartea nu anunţă când vine”.
Publicat în cotidianul ”Adevărul” 29.03.2004, Abu Ghraib, Irak
