Am scris primul articol în liceu. A fost o întâmplare, care mi-a marcat viața pentu că de atunci nimic nu a mai fost la fel. Presa mi s-a insinuat în suflet, iar acum, după, peste 30 de ani, pot să spun că-mi e în ADN. Nu voi uita niciodată acea dimineaţă din septembrie 1994. Când m-am reîntors din Bucureşti, acasă, la Timișoara, cu o legitimaţie cartonată pe care scria „PRESĂ”. Era cel mai de preţ lucru pe care-l aveam. Şi-l obţinusem după un interviu maraton cu şefii de la Curierul Naţional. Care mi-au acordat imensa încredere de a le spune ce se întâmplă la Timişoara. Aveam 18 ani. Atunci a început cea mai mare aventură a vieţii mele. Am plonjat în vârtejul năucitor al ştirilor de fiecare zi şi n-am mai ieşit de acolo. După vreun an și ceva, am ajuns în barca ”Renaşterii bănăţene”. Acolo am fost trimis la „crime, jafuri şi violuri”, academic spus secţia actualităţi. Fuga nebună de a ajunge cât mai repede la eveniment, tensiunea insuportabilă a nopţilor petrecute pe trotuarele din faţa Parchetului sau Poliţiei mi-au şlefuit instinctele de a simţi şi înhăţa ştirea.
Anii au trecut şi am avut şansă să ajung la o altă importantă şcoală de presă – Adevărul. „Măi, copile, hai la Adevărul”, m-a îmbiat domnul Nicolae Militaru. Şi cum să refuzi tentanţia de a fura meserie de la cei mai buni? Acolo pe holurile imense ale Casei Scânteii, am învăţat lecţia de căpătâi de la domnul Dumitru Tinu „jurnalistul nu poate trăi din trecut, din ce a scris odată, ci din ce a dat astăzi”. Mama cuvintelor, doamna Lelia Munteanu, mi-a desluşit greutatea slovelor spuse şi scrise, dar şi ce înseamnă să ai puterea să ierţi. Călăuză prin labirintul reportajului mi-a fost Andu Cercelescu, care mi-a arătat calea – „cuvânt pe cuvânt”. Aici am învăţat să găsesc adevărul căutând printre rândurile documentelor sau printre vorbe, iar investigațiile m-au prins în mrejele lor. Primele bombardamente NATO pe care le-am prins în direct la Belgrad, războiul din Kosovo sau realitatea cruntă din Irak, de unde am relatat inclusiv despre răpirea celor trei jurnaliști români – au fost momente care mi-au șlefuit cariera de ziarist.
De la toți cei amintiți şi de la mulţi alţii, cărora le cer iertare că nu i-am pomenit, am învăţat ce înseamnă o echipă. Aşa am reuşit să facem, atunci când am plecat de la Adevărul, noul proiect – Gândul. Un proiect din care am fost ”expulzat”, în 2009, pentru că mi-am permis să am opinii pe blogul personal, la modul general, despre șefii din presă.
Așa a fost să fie pentru că a urmat cea mai mare provocare și aventură pentru mine – PRESSALERT.ro. Am construit de la zero, unul dintre cele mai puternice branduri din presa locală din România. Am plecat la drum de unul singur, doar cu încăpățânarea de a dovedi că se pot face investigații la Timișoara. S-au pus pariuri că nu o să rezist mai mult de șase luni, după ce, în 22 octombrie 2009, publicam primul text. Am rezistat. Cu orice preț. Am scos și ziar tipărit, am făcut și emisiuni de TV online. Provocările nu au lipsit. În fiecare zi, am învățat câte ceva, despre mine, despre viață.
Am fost, de foarte multe ori, singur împotriva tuturor, alegând să-mi apăr principiile și să spun adevărul așa cum îl vedeam eu. Nu am făcut niciun pas în spate. Nu m-au oprit nici presiunile, nici șantajul, nici mașina incendiată și nici planul de asasinat care m-a avut ca țintă. Am fost făcut nebun, șpăgar, habarnist, șantajist, isteric, tâmpit, idealist, nejurnalist, jegos, omul Poliției sau al Parchetului, pesedist, userist, liberal chiar, securist, nenorocit (lista asta e un rezumat firav), dar niciodată nu s-a spus că nu este adevărat ce am scris. Iar dezvăluirile mele au fost preluate de toată presa din România. Am construit și o echipă puternică, care acum continuă proiectul PRESSALERT.ro după ce am decis că este momentul să fac și altceva după aproape 15 ani, rămânând același jurnalist care crede în continuare – ”Câinele de pază al democrației nu latră, sfâșie”.
Acum fac parte din echipa de investigații de la Antena 3 CNN și Jurnalul.
